După decenii în care femeile au luptat pentru obținerea și recunoașterea egalității de drepturi în raport cu bărbații – o luptă legitimă și a cărei importanțe nu trebuie în vreun fel minimizată – asistăm, în ultimii ani, la o schimbare de dinamică. Tot mai mulți bărbați, în special tați, își revendică propriile drepturi, cerând o egalitate reală în ceea ce privește implicarea în viața de familie și exercitarea rolului parental.

Aceasta nu este o formă de opoziție față de drepturile femeilor, ci o evoluție firească a ideii de echitate: egalitatea în familie trebuie să funcționeze în ambele direcții, nu doar pentru buna funcționare acesteia ca întreg, ci și pentru exemplul oferit copiilor. Tații nu mai acceptă să fie tratați ca părinți de rezervă sau vizitatori ocazionali în viața propriilor copii, așa cum se întâmpla până în urmă cu câțiva ani. Ei solicită să fie recunoscuți ca parteneri egali în decizii, în drepturi și în responsabilități.

Fenomenul reflectă o maturizare a discursului public despre gen și familie. Este un semn că adevărata egalitate presupune nu doar corectarea dezechilibrelor istorice, ci și respectarea drepturilor fiecărui individ, indiferent de gen, în toate rolurile sale sociale – inclusiv acela de părinte.

Bărbații (Tații) au, potrivit legii, drepturi egale cu mamele în ceea ce privește creșterea și educarea copilului. Constituția prevede, la art. 48, Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și datoria părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, iar Codul Civil că autoritatea părintească le revine ambilor părinți, indiferent dacă aceștia sunt căsătoriți sau nu.

Cu toate acestea, în percepția publică și în practica majoritară a instanțelor (recunosc, există și excepții fericite), mama este încă privită ca părintele „principal”, iar tatăl ca o figură secundară, ceea ce duce adesea la inegalități reale.

Astfel, în concret, deși, încă din anul 2011, custodia (termenul uzual pentru autoritatea părintească) comună este regula, atât înainte, cât și după divorț, ceea ce înseamnă că ambii părinți iau decizii împreună privind copilul, în fapt, lucrurile stau cu totul diferit.

Încă există numeroase cazuri în care cadrele didactice (educatori, învățători, profesori) sau personalul medical (în special medicii de familie) ignoră drepturile tatălui de a fi informat cu privire la propriul copil, uneori chiar la cererea expresă a mamei și refuză să îi pună acestuia la dispoziție informațiile relevante.

Ca urmare, deși tatăl are dreptul să participe la deciziile legate de școală, sănătate, religie, să fie informat cu privire la starea medicală și educația copilului, să își exprime punctul de vedere în fața instituțiilor (școli, medici etc.), în practică, mulți tați reclamă că nu sunt consultați sau informați de mamă, nu au acces la fișa medicală a copilului și nu sunt incluși în activitățile școlare ale copilului.

Chiar dacă practica a numeroase instanțe s-a adaptat noilor realități, stereotipul cultural că mama este principalul îngrijitor este încă destul de des întâlnit, suspiciunea că tatăl dorește domiciliul doar pentru a reduce pensia alimentară este invocată frecvent de către mamă, iar anchete sociale sunt încă părtinitoare, mai ales în mediul rural: mamele sunt percepute ca mai „potrivite” de către asistenții sociali, implicarea tatălui fiind deseori trecută cu vederea.

Astfel, în majoritatea cazurilor, copilul rămâne în domiciliul mamei; tatăl primește un program redus de vizite -de obicei 2 weekenduri pe lună și ore în timpul săptămânii și obligația de a plăti pensia de întreținere.

Adevărata luptă începe după finalizarea procesului, deoarece tații se confruntă cu și mai multe probleme:comunicarea cu copilul este uneori obstrucționată, fără sancțiuni reale, multe mame refuză aplicarea programului de vizită, sub pretextul că cel care se opune este chiar copilul, astfel încât tații sunt nevoiți să apeleze la executor judecătoresc, o procedură traumatizantă și pentru ei, dar și pentru copil.

Plângerile penale pentru nerespectarea acestui drept sunt clasate sau tratate superficial de organele de poliție, ceea ce generează o formă de impunitate pentru mamele care obstrucționează drepturile celuilalt părinte și subminează principiul fundamental al interesului superior al copilului.

În acest context, putem spune că, deși legea nu discriminează, practica o face adesea. Stabilirea domiciliului copilului la tată sau timp egal al copilului cu fiecare părinte nu sunt simple demersuri juridice, ci și o luptă împotriva unui sistem care pornește de la prezumții învechite, care nu reușește să analizeze realitatea implicării fiecărui părinte în viața copilului, ci se mărginește să urmeze tipare culturale.

În concluzie, apreciez că lupta bărbaților – în special a taților – pentru drepturi egale și acces real la copiii lor este nu doar justificată, ci absolut necesară într-o societate care pretinde că susține egalitatea, echitatea și interesul superior al copilului.

Drepturile femeilor sunt un câștig. Drepturile bărbaților sunt o luptă