Demisia reprezintă actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, îi comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.
Salariatul nu este obligat să își motiveze demisia.
Demisia nu trebuie să fie acceptată de către angajator, ci doar comunicată acestuia într-o formă oficială.
Comunicarea se poate face în următoarea manieră:
-depunerea ei la registratura angajatorului și obținerea unui număr din registrul de intrare-ieșire al societății
-comunicarea demisiei prin scrisoare recomandată/cu confirmare de primire,
-comunicarea prin executorul judecătoresc.
De la data înregistrării demisiei, începe să curgă și termenul de preaviz, termen care este stabilit în favoarea angajatorului, astfel încât acesta să aibă timp să își găsească o nouă persoană care să preia atribuțiile postului.
Termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile. Potrivit Codului Muncii, preavizul nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariații cu funcții de execuție, respectiv 45 de zile lucrătoare pentru salariații cu funcții de conducere.
Pe durata preavizului, contractul de muncă își produce toate efectele, ceea ce înseamnă că atât salariatul, cât și angajatorul au aceleași drepturi și obligații ca până la momentul înregistrării demisiei.
Angajatorul este singurul care poate să renunțe la preaviz.
Există, totuși, și o situație în care preavizul nu este obligatoriu, respectiv în cazul în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă, de exemplu, cand nu îi plătește salariatului salariul.