În urmă cu mai bine de 20 ani, mai exact în noiembrie 2004, CEDO condamna Turcia pentru că legislaţia internă impunea purtarea, de către femei, a numelui bărbatului după căsătorie (Cauza Ünal Tekeli versus Turcia, 16 noiembrie 2004, 29865/96). Între timp, statul turc a pornit un șir lung de reforme, iar în prezent, soția poate alege numele pe care să îl poarte după căsătorie, putând opta inclusiv pentru numele de familie reunite.
Dacă în Turcia femeile se plângeau de faptul că erau obligate să poarte, după căsătorie, numele de familie al soțului, în România nemulțumirea îmbracă — încă — o altă formă: femeile reclamă că, după divorț, sunt obligate să renunțe la numele de familie dobândit prin căsătorie, în cazul în care fostul soț se opune. Singura opțiune care le rămâne este obținerea încuviințării instanței, însă aceasta nu este acordată în mod constant .
În forma actuală a Codului Civil, soția (deoarece ea este cea care preia, cel mai des, numele soțului) dacă dorește să păstreze numele de familie din timpul căsătoriei, trebuie să facă dovada unor motive întemeiate, care nu sunt prevăzute de lege decât la nivel generic: interesul reclamantei sau interesul superior al copilului. Ca urmare, dacă din căsătorie nu au rezultat copii minori sau persoana în cauză nu s-a făcut cunoscută cu acest nume într-un anumit domeniu, șansele de a-și păstra numele scad dramatic. Am întâlnit situații în care, după 40 de ani de căsnicie, instanța nu i-a încuviințat soției să păstreze numele soțului, apreciind că nu sunt motive care să îi permită acest lucru, deși numele de fată îl purtase mult mai puțini ani decât numele din căsătorie.
Recent, a fost înregistrat la Senat un proiect de lege menit să înlăture acest neajuns. Femeile divorțate nu vor mai depinde nici de voința fostului soț (care, deseori se opune din răzbunare) și nici de acordul instanței.
Potrivit proiectului de lege, art. 383 Cod Civil va avea următorul conținut: La desfacerea căsătoriei prin divorţ, fiecare pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această manifestare de voinţă prin hotărârea de divorţ. Dacă soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după divorţ, fiecare dintre foştii soţi poate păstra numele purtat în timpul căsătoriei.
O astfel de modificare nu este doar binevenită, ci și necesară și în acord cu legislațiile europene moderne.
Spre exemplu, conform codului civil geman, numele de familie comun ales la căsătorie rămâne neschimbat prin efectul divorţului. Cu alte cuvinte, după divorţ, fiecare fost soţ îşi menţine automat numele purtat în timpul căsătoriei, iar schimbarea numelui este doar o opţiune, iar nu o obligaţie.
În Olanda, soţul divorţat are dreptul să folosească numele fostului soţ. Conform Codului civil olandez, după divorţ, fiecare fost soţ poate continua să utilizeze numele de familie al celuilalt. Doar dacă există motive serioase şi nu au rezultat copii din acea căsătorie, fostul soţ se poate adresa instanţei cu o solicitare de a nu i se mai permite celuilalt utilizarea acestui nume.
Propunerea legislativă este menită să înlăture un neajuns grav, o situație de discriminare, în care soția depindea de bunăvoința fostului soț sau de viziunea subiectivă a unui judecător. Să sperăm că, în cel mai scurt timp, posibilitatea ca o persoană să fie obligată să renunțe la numele de familie purtat 10-15 sau 20 de ani și, astfel, la un atribut fundamental al identității sale, va rămâne doar istorie.
Numele de familie după divorț sau (până) când fostul soț și instanța